Circ de… circ
Păi… săptămâna trecută am fost cu Croco în parcul Circului şi am văzut că pe 21-22 aprilie avem spectacole… Tigri, cai, foci… wow, hai să ducem crocodilul la circ, să vază şi el cum se întâmplă chestia!
Am să încerc să nu vă plictisesc cu amănunte, aşa cum m-a plictisit pe mine spectacolul ăsta. Pentru că da, sâmbătă am stat 2 ore (DOUĂ ORE!!) să mă uit la o punere în scenă toal nefericită a Scrisorii pierdute a lui Caragiale… Piesă în care apăreau, cumva suprarealist, din când în când, nişte tigri, nişte cai, o focă… mă rog, cam ce aveau ca pet orăşenii din vremea lui nenea Iancu. Deci Croco s-a plictisit copios, lucru pentru care îl înţeleg perfect. Acum io nu ştiu dacă stimabila Brânduşa Novac, cea care semnează atât scenariul, cât şi regia, are idee cam ce înseamnă distracţie pentru copiii care merg să vadă un spectacol de circ (copii care au vârsta cuprinsă între 2 şi 7 ani maxim, ca dup-aia nu-i ma scoţi din PSP-uri). Unde pui că, dacă n-aş fi ştiut despre ce-i vorba în piesă, n-aş fi înţeles nimic de ce, din când în când, apar nişte 2-3 oameni care vorbesc ceva (fără nici o legătură cu vreun context), ţipă… şi cam atât. Aaaa, iar bomboana pe colivă a fost momentul în care nişte dudui au intrat în arenă şi au început să arunce cu craci goi, stil french can-can… probabil pentru copiii din taţi (care oricum n-ar fi îndrăznit să saliveze, dată fiind proximitatea poşetei consoartei).
Croco, după aprox 1 oră, a început să spună că el vrea în parc. M-am uitat la copiii din public. Majoritatea aveau ochii mari, dar nu de uimire, ci pentru că încercau să înţeleagă ceva. Orice. S-au bucurat, cât de cât, când apăreau animalele. Pus cap la cap, cam juma de oră… Doar că tigrii erau apatici (5 la număr, dintre care doar 3 au prestat ceva, restul, butaforie)… Foca, nefericită, total dezinteresată în a prinde cercurile aruncate de dresor… Acrobaţii care erau sincronizaţi în sensul că fiecare făcea cam ce reuşea el… Per total… trist. Sau, cum edificator s-a exprimat unul dintre cei 5 cai intraţi în arenă… s-a întors cu spatele la public şi s-a căcat hotărât. De toţi banii. În arenă a rămas doar izul aprig de balegă aburindă. Şi copii nedumeriţi.
Atenţiune, zboară culori!
Zburdând azi pe web, din lipsă de chef de muncă şi cu grade excesive prin corp, Nomazii au dat peste o trupă, la o primă vedere purtând un nume cât se poate de banal: Flying Colors. Doar curiozitatea, da-da, aia care-a kill-erit pisica, ne-a făcut să aruncăm un ochi mai atent. Şi iete ce-am găsit.
Cinci muzicieni mari, chitări, clape şi tobari, şi Peter Collins, producătorul zece, care-i şi întrece. Totul pus la cale încă din 2008 de către producătorul executiv Bill Evans, care şi-a propus să pună la un loc muzicieni care au dovedit de-a lungul vremii că fac echipă bună împreună în proiecte separate. Rezultatul este unul extrem de versatil, ce pune laolaltă rock, metal, progresiv şi jazz-fusion, totul într-o combinaţie unică şi foarte coerentă.
Cei 5 membri ai super-trupei Flying Colors sunt: Mike Portnoy – tobe şi vocal, Dave LaRue – bass, Neal Morse – keyboards şi vocal, Casey McPherson – vocal, Steve Morse – chiatară. Nu credem că vreunul dintre ei are nevoie de prezentări suplimentare… 
Deşi “nucleul tare” a fost creat încă din 2009, trupei îi lipsea un vocalist suficient de flexibil pentru toată gama de muzică pe care erau gata s-o producă. Peste 100 de candidaţi au venit şi au plecat fără să fie selectaţi. Apoi, la sfârşitul anului 2010, Portnoy, mai mult în glumă, a aruncat un “Hmm, s-ar putea să ştiu eu un tip…” Care s-a dovedit a fi Casey McPherson, cântăreţ şi compozitor pentru Hollywood/Disney. După o primă întânire cu Evans, toţi au ajuns la concluzia că McPherson nu era doar potrivit pentru această trupă, era omul perfect.
În ianuarie 2011, în doar 9 zile au făcut planul de producţie a unui prim album. primele 2 piese nu au întârziat să apară. Toţi membrii trupei, mai puţin Portnoy, erau ocupaţi până peste cap cu turnee. Steve chiar a înregistrat unele dintre părţile sale în camere de hotel. Apoi, o a doua sesiune de înregistrări în martie 2011, a conturat foarte clar forma noului album, în doar 4 zile. A urmat post-producţia şi mixarea pieselor, începând cu noiembrie 2011. Şi iată, acum suntem pe cale să primim cele 11 piese ale albumului de debut al Flying Colors. Nomazii abia aşteaptă să-l asculte!
Burning down the… (Simon’s) house
Tom Jones este foarte supărat pe Simon Cowell pe care nu-l consideră “calificat” să judece calitățile unui cântăreț atâta timp cât el este producător muzical și TV.
“Am o problemă cu oamenii care nu au urcat în viața lor pe o scenă ca să cânte dar îi judecă pe cei care o fac. Simon Cowell este producător nu cântăreț. Cum poate cineva să dea sfaturi dacă nu are calificarea necesară? ”
Lui Jones i s-a propus să facă parte din juriul emisiunii “The Voice”, concurența emisiunii Britain’s Got Talent. El a acceptat în principiu dar va lua o decizie numai în momentul în care îi va cunoaște și pe ceilalți membri ai echipei care vor avea rolul de mentori.
“The Voice” si “Britain’s Got Talent” vor avea premierele sâmbătă seara. Tom Jones ar trebui să participe în juriu alături de Jessie J, Will I Am și Danny O’Donoghue.
De cealaltă parte, Simon Cowell a anunțat că pregătește lansarea unui nou format de show TV prin intermediul căruia vrea să găsească cei mai mari DJ ai lumii pe care îi consideră noile “staruri rock” ale secolului.
Keith Jarrett, de la clasic spre clasic, prin jazz
Odată, celebrul Orlette Coleman a izbucnit după un concert de-al lui Keith Jarrett “Man, you’ve got to be black. You just have to be black!!”. Jarrett a replicat “I know. I know. I’m working on it…” Şi cu toţii ştim de ce este în stare Keith în materie de jazz. Mai puţină lume îl ştie, totuşi, din perspectiva muzicii clasice. Deşi nu împlinise încă 3 ani când a luat primele lecţii de pian clasic, Jarrett părea să se îndrepte cu paşi rapizi spre Mozart, Bach, Beethoven sau Saint-Saëns. Mai mult, în adolescenţă a primit o bursă a şcolii celebrei Nadia Boulanger pentru a studia compoziţie clasică la Paris. Totuşi, Jarrett refuză bursa, spre disperarea mamei sale, optând să aprofundeze studiile de jazz.
Ceea ce a urmat este deja de notorietate: quartet, trio şi pian solo. Înregistrarea concertului său de la Koln din 1975 s-a vândut până acum în 3,5 milioane de copii, devenind cel mai de succes album solo de jazz al tuturor timpurilor.
În 1992, Jarrett s-a plâns de faptul că albumul nu a devenit mai mult decât o coloană sonoră. “Trebuie să învăţăm să uităm muzica” a adăugat el. “Altfel, devenim dependenţi de trecut”. Şi totuşi Jarret face ca trecutul să fie mereu prezent prin faptul că nu şi-a „trădat” niciodată pasiunea iniţială pentru muzica clasică. Astfel el a ajuns să colaboreze cu orchestre celebre şi cu dirijori precum John Adams sau Vladimir Ashkenazy. Uimindu-i atât pe pasionaţii muzicii clasice, cât şi pe fanii devotaţi jazz-ului, artistul a realizat înregistrări la fel de performante şi pe tărâmul muzicii clasice: pentru Bach, a preferat „Clavecinul bine temperat” şi „Variaţiunile Goldberg”. Nici cele 24 de Preludii şi Fugi compuse de Şostakovici nu l-au lăsat indiferent pe Jarrett ca pianist, fără a-i ocoli însă pe Mozart şi pe Händel sau chiar pe contemporanul Arvo Pärt.
Pentru că limitarea la interpretare nu l-a satisfăcut îndeajuns pe artistul neobosit, Jarrett s-a aventurat şi în compoziţia de muzică clasică. Şi nu a greşit. The Celestial Hawk (1980), cea mai lungă creaţie clasică a sa, a fost audiată pentru prima dată de public la prestigiosul Carnegie Hall. Mai multe albume de muzică clasică au apărut sub semnătura lui Keith Jarrett, dar Bridge of Light (1993) este, deocamdată, ultimul dintre ele.
Robin Gibb, un exemplu de stayin’ alive
Robin Gibb s-a internat din nou în februarie 2012 pentru a-și continua tratamentul după ce în noiembrie anul trecut a fost diagnosticat cu cancer la ficat, deși în ultimul timp susținea că se simte foarte bine și chiar se recuperează în mod spectaculos.
Într-un interviu în Sun, Robin Gibb – care și-a pierdut doi frați, pe Maurice in 2003 și Andy în 1998 – a speculat că problemele de sănătate ar putea fi o formă de “preţ karmic” pe care trebuie să-l plătească pentru carieră și avere.
El a spus: Mă întreb dacă uneori, toate tragediile din familia mea precum dispariția prematură a celor doi frați ai mei şi tot ce mi se întâmpla, este un fel de preț karmic pe care îl plătesc pentru toată faima și averea … deși cu toții am muncit din greu pentru tot ce am realizat. Am ajuns totuși la concluzia că decât să te gândești tot timpul la aceste lucruri și să rămâi marcat, este esențial să continui și să faci ceea ce vrei să faci până la urmă.
Gibb lucrează în prezent la debutul său în muzica clasică împreună cu fiul său Robin John. El va reveni pe scenă alături de Filarmonica Regală pentru concertul comemorativ The Titanic Requiem pe data de 10 aprilie când va interpreta piesa Don’t Cry Alone compusă special pentru aceast moment care marchează 100 de ani de la scufundarea Titanicului.
Bob Dylan pregătește un nou album
Potrivit Aspen Times, Bob Dylan lucrează la un nou album în studioul din Los Angeles deținut de Jackson Browne.
Într-un interviu, muzicianul David Hidalgo – care a contribuit la ultimul album al lui Dylan “Christmas Through The Heart” în 2009 – a spus că fac din nou echipă în studio.
Vorbind despre material, Hidalgo, care este membru al trupei Los Lobos, a spus: A fost o experienţă grozavă. Şi diferita. Fiecare a fost diferit și toate abordările complet diferite. Este un lucru uimitor cum își menține creativitatea. Nu îmi dau seama cum face.
Deşi nu este cunoscută data când va fi lansat albumul sau ce titlul va avea, Hidalgo a lăsat să se ințeleagă că muzica va avea influențe mexicane, folosindu-se acordeonul și chitara Tres.
Bob Dylan a lansat în decursul anilor 34 de albume de studio. Cu nerabdare, îl așteptăm pe cel cu numărul treinta y cinco.
There is nothing so stable as change.
Bob Dylan
Iordache. Mihai Iordache.
Chiar dacă sunt puțini, ne consolăm cu gândul că măcar sunt al naibii de buni. Muzicienii de pe la noi cum ar veni.
Poftiți la muzică bună: Iordache. Mihai Iordache.
